What about that old story...

Eu am incercat.

Sigur ca nu tentez sa ma dezvinovatesc cu afirmatia asta si nici sa iau din adevarul unei alte idei (“Daca vrei, poti!”) in care surprinzator – chiar cred.

Tot ce pot atasa unei afirmatii de acest gen e ca de data asta, e vorba de o miscare la nivel inalt, o afacere mult mai controversata decat poate parea la un prim impact.

Vorbesc de religie si cu precadere de crestinism. Pentru ca astia imi sunt cei mai antipatici!

Inainte de a intra cu adevarat in subiectul asta, trebuie sa accentuez cateva aspecte.

Am fost genul de copil care la orele de religie era tot timpul cu mana pe sus, raspunzand la intrebari si interpretand pilde. Acelasi copil care mergea cu drag la biserica si canta in Saptamana Mare “Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeule!...”cu lacrimi in ochi.

Credeam si percepeam totul ca un adevar absolut.

Asta a durat pana pe la 15-16 ani.

Ca sa fiu precisa, procesul s-a declansat de cand am inceput sa citesc, indraznind sa fac aprecieri si sa formulez intrebari. Sigur, e foarte convenabil sa crezi.

Asta a fost probabil prima observatie pe care am facut-o.

(Pacat ca nu am ales niciodata calea usoara. NU e pentru mine! Sunt multi cei dispusi sa-si tina creierul in concediu si sa nu reflecteze asupra dogmelor. Nu pretind asta. M-am lamurit de mult de faptul ca mediocritatea ofera mult prea multe beneficii.)

Evident nu a fost o trecere brusca, pentru mine a fost o evolutie mai mult decat naturala. De fapt, de pe atunci tot incerc sa cred...foarte probabil din nostalgie. Imposibil! E ca si cum ti-ai prinde sotul cu alta-n dormitor, dar ai alege sa continui sa te porti de parca nu s-a intamplat nimic, doar de dragul amintirilor frumoase.

( And damn, that is stupid!)

Cred serios ca trebuie sa fii cam... sa zicem idiot ca sa poti crede in toate povestile astea. O persoana lucida, care sa nu sufere de tulburari psihice nu poate crede ca Dumnezeu (care sunt de fapt trei in unul) a creat lumea si mai apoi omul, plecand de la 2 exemplare (Adam si Eva), pe care i-a tinut langa el intr-un spatiu extrem de romantic. Evident, pentru a purta scenariul spre un punct culminat, a creat si un copac in al carui fruct statea cunoasterea ( "De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el".Geneza 1:6) dar din care ei nu puteau musca. Apare si personajul negativ, care ii corupe, fara prea multe eforturi, si uite asa pierd totul. De aici, generatii la randul nu pot fi iertate de Creator (care ii iubeste de fapt) pana cand acesta nu se decide de a-si trimite fiul pe Pamant (care oricat de mult ar putea fi perceput drept semizeu, nu e, caci are si el drepturi depline) pentru a fi crucificat. Astfel, doar astfel, El putea schimba lucrurile.

Am uitat sa punctez alte aspecte interesante ale povestii. S-a nascut dintr-o fecioara. (Yeah right!!!), in timpul vietii a mers pe apa si a vindecat leprosi batand din palme, si finalul (param pam pam... ) dupa trei zile a inviat anuntand ca se va intoarce sa sarbatoreasca sfarsitul lumii. Foarte logic firul povestii! 

Acum vin eu cu cateva intrebari simple, banale, stupide, astfel incat orice crestin sa aiba posibilitatea de a ma afronta.

De ce un zeu atotstiitor ar crea lumea pentru a o distruge in final? E un soi de joc meschin? Se plictisea singur?

De ce ar crea acea separare de dupa moarte, rai-iad, daca in final toti se pot mantui?

Daca Dumnezeu e bun si ne iubeste, ne protejeaza, Africa ce e? Sa nu-mi spui ca are preferite printre continente. Bolile? Saracia, suferinta? Poate schimba oricand lucrurile, am inteles ca pt el e foarte simplu? Atunci alege sa nu intervina ca sa ne demonstreze ceva? Ce e, un fan al seriei Saw??

Cum de printre cele 10 porunci (care induc pacatele capitale) primele 4 sunt concentrate pe idea de religie monoteista? Asta era partea cea mai problematica?

Plecand de la premiza ca Dumnezeu are un plan cu noi toti, ca vietile noastre sunt deja trasate in fata lui, pentru ce sa ne rugam sa ne ajute cand ne trezim intr-o situatie conflictuala, intr-un context problematic?! (un prieten spunea recent ca Dumnezeu il asculta dar uneori raspunsul lui e NU!) Ma intreb, care e scopul atunci? Suntem la 50% probabilitate, nu?! Atunci poti la fel de bine sa dormi 5 minute in plus, sa-ti diminuezi consumul energetic. (He has a better plan, you know?!)

Just think about it!

Aaa, inca 2 detalii interesante:

1)Numarul crestinilor in Romania e aproximativ egal cu cel al tarilor din Sud-Africa si statelor din America de Sud. Are rost sa punctez ce au in comun? Zic doar: subdezvoltare economico-socio-culturala, cred ca e suficient.

2)Exista o oarecare dependenta intre IQ si credinta. Pur intamplatoare, parerea mea!

O sa inchei acum cu un citat din Cioran care zic ca se potriveste in monologul asta.

“Constiinta a facut din animal om si din om demon, dar ea n-a facut inca din nimeni un Dumnezeu, in ciuda lumii care se mandreste de a fi omorat unul pe cruce.”

Emil Cioran in Pe culmile disperarii

De-a v-ati-ascunselea...

Hai oprește-te două secunde și gândește-te la irealitatea în care ne ascundem.

Ce-ar fi dacă oamenii ar renunța la toate măștile astea, incredibil de prost create și ar fi "doar" ceea ce sunt?
Fără artificii, fără decorații cioplite in plastic, futile.


Ce zici dacă într-una din după-amiezile care or să vină, alege tu la întâmplare data, ai fi doar ceea ce ești?
Imaginează-te descătușat de toate temerile pe care le ai, într-un spațiu în care fragilitatea pe care ți-o însușești, sau mai bine supus, pe care ți-o exteriorizezi, nu te expune niciunui risc. Imaginează-te detașat de toate "defectele" pe care le ai, toate "crăpăturile" pe care zi de zi încerci să le ascunzi sub haine largi. Cum ar fi dacă te-ai trezi într-o dimineață și deschizând fereastra larg, ai lăsa lumina să inunde.
Nu reușesc să înțeleg de ce ne e atât de teamă unii de alții?

Eu una am ajuns la saturație.
Mi se pare nedrept să continui să înterpretez un rol care nu îmi aparține.

NU sunt o persoană PERFECTĂ! Ce tot spun eu aici, sunt atât de departe până și de cel mai alterat concept ce se vrea a fi o imagine speculară a ideii de  perfecțiune, că trebuie să aștept ani lumină până să ajungă la mine. Și apoi, pariez că ideea mea de "perfecțiune" seamănă pe ici pe colo cu a ta.  Și extrapolând, fiecare dintre noi vizualizează o remodelare a unei structuri ideatice, fără încărcătură, total lipsită de realism.
Permite-mi, pentru ce toate astea?

Ne luptăm să fim pe placul altuia, să adoptăm credințe și atitudini în care nu ne regăsim. Încercăm să părem puternici, intangibili doar pentru a impresiona.
La ce bun?
Știi ce zic, mie îmi plac oamenii cu defecte, reali, autentici. Oamenii care au curajul să rostească o frază ce începe cu: "mi-e teama de..." sau "nu stiu să..." la fel de ușor ca atunci când povestesc despre calități și fapte mărețe. Îmi plac oamenii care îndrăznesc să vorbească deschis, cu oricine, despre orice.

Mi s-a reproșat de multe ori că am prea multă încredere în oameni, că risc să fiu dezamăgită, să sufăr..
NU cred în povestea asta. Și ce dacă unii aleg sa mă judece? Și ce dacă unii se vor speria sau mă vor disprețui?
Cel puțin voi avea tot timpul certitudinea că oamenii care îmi stau alături nu mă văd drept altcineva. Cu franchețe, se merită!

Changes

 

 Imi vine sa zic ca e liniste. Nu prea e... Se propaga vibratia unei corzi de chitara electrica si vocea scrijelita a unui tip. Ciudat ca mi-am dat seama de treaba asta abia acum, cand reflectam la linistea din jurul meu, in care ma pierd. 

Sunt tentata sa spun unde sunt, cu cine si mai ales cum am ajuns aici. N-am s-o fac nici de data asta. Prefer sa fiu discreta. Prudenta.

Ce pot sa spun e ca stau intinsa pe un chaise longue, e aproape miezul noptii si ma acopera doar luna. O luna care lumineaza mult prea mult, care lasa umbre si permite eliberari de sine. 

Sunt doar cateva lucruri pe care tineam sa le scriu aici. 

1) Totul, dar absolut TOTUL se poate obtine in viata asta.

2) Cu un Rolex Day-Date la mana, lumea arata absolut la fel. 

3) Gandeste MEREU egoist! Dezvolta-te! Cere mai mult de la tine.

Ar mai fi ceva, materialul iti cam rapeste spiritualitatea.. Asa ca tine strans de lucrurile importante, ca sa nu te pierzi. 

Addicted

And maybe, just maybe I'll meet you in some bar in Paris.. You'll smile, I'll smile back. No words just fears that doesn't vanish with a dry gin.

I don't remember your name, you know. Although I'll never forget your voice, your smell, your touch…

Oh fuck, don't go there! It's dark outside and when you'll came back it will be too late. 

You'll find me sleeping on that violet couch that flows across the city.  

Avoiding me it's not that smart, you know. 

Avoiding you it's wrong either. 

Guess we enjoy playing the worst scenario ever…

Hunger

Sometimes, when the moon comes out, I find myself dreaming about you. 

For a couple of seconds I even see you here, staring at me, as if  you don't understand  this whole thing but still  enjoying like hell the silence that screams inside our passion. It's like dancing without hearing the music, but somehow feeling the vibration in the air. And that's more than enough for both of us. 

Oh damn you…What wouldn't I give to get tired of you. 

This cocktail of emotions makes me wonder if the real life could ever be the same again. I'm afraid not. 

So I just keep on falling, without looking for a way out, 'couse there isn't one. 

Yes, I hunger for your soul…

Just sometimes, when the moon comes out.

Te simt

Sunt stele din Carul Mare,

sunt diminetile in care aud ploaia

si cainele care imi sarea ieri in brate.

Sunt jumatatile de felii de pepene

si piersicile pe care uit sa le spal.

Sunt cele doua furnici care locuiesc la mine pe balcon,

si vantul cald care imi flutura parul.

Sunt pasii grabiti pe coridoare pustii,

sunt soaptele din fundal.

Sunt norii albi care se disolva

si care erau odata elefanti.

Sunt copiii care plang

si care uita subit de ce.

Sunt primaverile care vin

si trec mult prea repede.

Sunt teii infloriti,

sunt noptile in care iti simt parfumul,

Sunt toate cantecele pe care nu le-am auzit

si pe care le fredonez uneori.

Sunt toate secundele alea in care nu inteleg.

Sunt toate raspunsurile intrebarilor nerostite.

Sunt visele neverosimile

si privirea aceea.

NU, nu se vrea a fi o poezie, sunt doar unele din acele lucruri in care tot ce cunosc esti tu.

What's missing?!

 

Ascultam zilele trecute in mașina o discuție controversată ce aluneca discret la radio.

De atunci tot continui să mă gândesc. Nu pentru că ar fi o noutate ci doar pentru că e unul din argumentele alea în jurur cărora nu am încetat sa reflectez. Cred că o lăsasem în suspensie argumentând că nu am explorat suficient câmpul.

Tipul care era în undă susținea că în viața asta iubim cu adevărat doar o singură dată, că suntem capabili să dăm tot doar unei singure persoane căci toate astea decurg sub forma unei relații care ne consumă, ne absoarbe iremediabil.
Nu pentru ca ți-ai pierde încrederea sau pentru că ai fi mai temperat, mai matur după asta. E vorba de cu totul altceva aici, argumenta el, e ca și cum doar o persoană te poate descătușa, te poate vedea așa cum ești. Nu e o alegere pe care o faci. Totul decurge natural, ca un scenariu preexistent care nu poate fi adaptat în niciun fel. E așa și gata. Te poți doar pierde în jocul ăsta.

Apoi a citit ceva mesaje iar unul chiar mi-a rămas. Suna cam așa:
"Sunt în pat, alături de soțul meu. E un om extraordinar, avem 12 ani de casnicie și doi copii superbi. Și da, sunt fericita. Cu toate astea, știu că nu e dragostea vieții mele. Continui să mă gandesc la EL, să îl iubesc în tăcere. Nu pot să mă opresc să o fac. A fost marea mea dragoste. "

După asta a intervenit o tipă care a pus punctul pe I.  Aducea contraatacul pe care-l gândeam eu în clipele alea. " Să fie doar o pură coincidență faptul că toate relațiile astea extrem de intense nu au fost purtate la bun sfârșit? La începutul oricărei relații te simți prins, cucerit iar dacă ceva se intâmpla în intervalul ăsta în care ești încă sub efect și se rupe filmul, tu nu doar că rămâi "blocat" în LEVEL-ul ăla dar tinzi să îl și potențezi cu întrebari gen: " cum ar fi fost dacă…?".

Iar dacă cineva se întreabă ce presupune să duci o relație la bun sfărșit, ținând cont că traducerea și adaptarea îmi aparțin, îmi permit să și explic. Eu cred ca o relație poate atinge un maxim de emoție și intensitate, după care efectul se estompează dar în același timp se intensifică alți piloni poate și mai importanți pentru o relație pe termen lung, vorbesc de aspecte ca intimitatea, prietenia, respectul, admirația, complicitatea, etc, etc…

Așadar, o dragoste se consumă în timp sau și mai corect se transformă. Asta presupune să o duci la  bun sfârsit. Să o lași să se modeleze, până capătă forma finală.


De ce am redat asta aici?! Pentru că oricât de mult aș vrea, nu reușesc să trec de partea uneia dintre baricade. Simt că sunt valabile amândouâ, dar se anulează reciproc. Deci… imi lipsește încă o piesă din puzzle. Poate mă ajută careva să o găsesc!

 

Oare...

Traiesc o perioada extrem de fecunda. Nu imi dau bine seama de unde isi are cauzalitatea, in consecinta carei realitati a survenit, cert e ca o simt bine condensata in fiacre suflu.

Dubii peste dubii. O specie de conflict interior care se autocreeaza intr-un ciclu vicios.

Ma intreb daca exista alegeri bune sau mai putin bune si daca da, cum le poti distinge?!

In fiecare secunda facem alegeri. Ca acum cand aleg sa stau pe scaunul din capul mesei cu toate ca doar la masa asta mai sunt alte cinci locuri libere. 

Aleg un anumit sistem de operare, un traseu de jogging, un bar in care sa imi beau cafeaua dimineata, o anumita carte din raft, etc, etc...

Toate optarile astea, intr-un mod sau altul au un impact asupra noastra. Ca atunci cand schimbi brusc directia, alegi o scurtatura si te intersectezi cu Nu-Stiu-Eu-Cine sau cand gresesti amfiteatrul si ramai doua ore la un curs care iti imprima un alt punct de vedere. 

Sunt alegeri pe care le facem fara sa stim bine de ce dar care ne schimba, ne modeleaza. 

Un divort, un job nou, un copil... Si cand te opresti pentru doua secunde din frenezie realizezi ca nu mai stii daca e viata ta - asta pe care o traiesti sau a altcuiva.

Nu stii daca lucrurile pentru care ai optat ar fi aceleasi intr-un spatiu paralel. Poate nu ai fi renuntat la scoala dupa doar 4 clase daca ai fi fost parte integranta a unei familii cu un nivel economico-socio-cultural un pic mai decent daca ti-ai tunde parul la fel daca a-i iubi aceleasi persoane. 

Ma intreb cat suntem noi pana la urma si cat e impactul pe care il are societatea asupra noastra, daca asta e viata pe care mi-o doresc pentru mine si daca nu in ce culori e pictata aia..

Cel mai frustrant aspect al povestii asteia e ca nu reusesc sa vizualizez ce-mi doresc. Poate pentru ca ceea ce imi doresc e deja aici, poate pentru ca nu reusesc inca sa rostesc cu voce tare VREAU. In incercarea de vizualiza, tot ce obtin sunt franturi dintr-un film de autor. Probabil pentru ca nu am inteles inca bine cine sunt. E greu cand pentru mult timp faci doar alegerile pe care ceilalti se asteapta sa le faci. E complicat sa te desprinzi din panza asta si sa decizi sa fii tu. Doar TU.

Ps: Imi promit sa incerc. Ceva imi spune ca se merita..

Ce fraier ești!

Ploaia asta mă știe de multă vreme. Am îmbătrânit alergând printre stropii ei reci și așa a ajuns să mă cunoască mai bine decât oricine sau orice altceva. E singura piesă pe tablă care nu poate fi mutată. Și când te gândești că se năpădește peste mine așa când mă aștept mai puțin ca apoi să dispară pentru o lungă vreme și când aproape să o uit, vine iar și mă răpește.

Continui să te visez.

Noapte după noapte, din ce în ce mai real, ca un scenariu recurent care se joacă pe aceiași scenă a vechiului teatru în care doar eu nu am încetat să mă ascund. 

Miroase a fun de tigară și a vodkă. 

Miroase a praf disipat prin cortină și a șoareci forfătând printre podele.

Nu am înțeles cum e să te las sau cum să mă desprind eu din pânza asta. Nici nu sunt foarte sigură că mi-o doresc. Ar fi o ruptură care s-ar putea dovedi fatală. Mie. 

Alz, fucking idiot, don't forget about us..

Cause I just can't! 

Despre fidelitate

fidelity |fəˈdelətē|
noun
faithfulness to a person, cause, or belief, demonstrated by continuing loyalty and support : he sought only the strictest fidelity to justice.
• sexual faithfulness to a spouse or partner.
• the degree of exactness with which something is copied or reproduced : the 1949 recording provides reasonable fidelity.
ORIGIN late Middle English : from Old French fidelite or Latin fidelitas, from fidelis ‘faithful,’ from fides ‘faith.’ Compare with fealty .

De fiecare dată când aud comentarii despre "fidelitate" mă năpădește un sentiment de frustrare profundă. Fidelitatea mi-e un soi de subiect tabu, unul căruia îmi este absolut imposibil să îi dau un verdict definitiv si poate irevocabil. O afacere cumplită de altfel, căci nimic nu reuseste să mă scoată mai mult din minți decât absența unei opinii, unui crez într-un anume context.
Problema mea e că nu reușesc să pătrund bine sensul. De ce oamenii caută fidelitatea, de ce o impun? Am auzit de nenumărate ori că e o formă de manifestare a respectului față de persoana pe care o ai alături.
DE CE, mă întreb eu…

Ok, să clarificăm în primă fază câteva aspecte ale problemei. Rostind fidelitate, fac de fapt referire la un cuplu și mai mult decât atât la prezența sau absența unui raport sexual extern cu o persoana care în acest film nu are decât rolul păpuși gomflabile,unul fără îndoială nesemnificativ și fară accesorii de natura emoțională. Toate celelalte povești, care derivă de la capacitatea unora de a iubi în concomitent două persoane diferite, le lasăm altor dezbateri.

Așadar - de ce e vazută ca o formă de respect? De când partea noastră sexuală, pur fizică, face sinapsă cu respectul. De când impulsul sexual, diminuează intensitatea sau valabilitatea unor sentimente bine înrădăcinate, ce au o bază reală, obiectivă. De când o partidă te poate trasforma în altcineva sau de când un orgasm a devenit atât de intens cât să îți poată spăla creierul?
Evident că poți ajunge să conștientizezi că relația pe care o ai te nemulțumește, că nu îți dă nici pe jumătate din ceea ce îți dorești cu adevarat, din ceea ce îți trebuie pentru a fi cu adevărat fericit. Asta e valabilă pentru aproximativ 99% din cazuri, doar că defensivi si neîncrezători cum sunt, bărbații nu trag linie niciodată ci rămân așa într-un stadiu de melancolie și-o viață dublă. Și oricum vine etapa asta mai mult ca o confirmare, ca un document oficial care să îi ateste stadiul precar al vieții pe care a ales-o în unanimitate de voturi.

Femeile în schimb au alt sistem. În general nu înșeală decât dacă stă altceva dincolo de asta. Nu o fac pur și simplu și asta pentru că ele nu simt impulsul acela care să strige vehement "hai cu procreerea!" .
Ca și de cealaltă parte a baricadei, o facem de cele mai multe ori din nevoia acerba de confirmări.
Confirmări ca aceea a capacității de a cuceri, de a impresiona.
Sau, cea pentru care votez eu, confirmarea că trăiește, că nu a uitat cum e să simtă, să respire. E un joc pur instinctual dar îl alegem pentru că e unicul spațiu care ne descătușează.

Și revin cu o aceiași întrebare, de ce să fii fidel? De ce să îti reprimi până și cele mai autentice impulsuri.
Eu nu am înșelat niciodată, nu atât din principiu, cât din comoditate. Mi s-a părut infinit mai simplu să pun punct unei relații care nu îmi dădea tot. De ce naiba oamenii aleg să facă compromisuri până și în aeastă sferă, îmi e  încă o mare necunoscută.

Eu zic deci așa, hai să trecem peste toată ipocrizia asta.
Dacă nu te simți deajuns pentru un om, las-o baltă, nu cere o semnătură pe un Certificat de Căsătorie și nu pretinde fidelitate de drept. Lucrurile nu funcționează așa.
Și dacă partenerul alege să îți fie fidel, respecta-i opțiunea; (poate e chiar ceea ce vrea).
Iar tu, dacă trăiști crezând că fidelitatea e un cult, ofer-o celuilalt dar NICIODATĂ doar pentru a o primi în schimb. Asta e doar o altă lege for losers. Nu se aplică în lumea reală! Dacă adopți un concept, fa-o cum trebuie, nu căutând susținători printre persoanele din public.

PS: Dacă reușește careva să surprindă legea proporționalității dintre dragostea adevărată si fidelitate să nu ezite cu prezentarea demonstrației. Ard de nerăbdare s-o văd și p-asta!

Așadar?!

Mi se întâmplă deseori să mă rătăcesc printre gânduri. E ca un amestec haotic de idei, perspective speranțe - reale sau nu foarte!
Îmi plăceau gândurile mele până nu de mult…


Aud o ușă închizându-se furtunos ca într-un scrâșnet acut presând secunda ce separă două bătăi consecutive ale inimii.
Uitasem că ești aici. Uitasem că încă mă aștepți. Uitasem că îți promisesem că mă voi întoarce într-una din zilele astea.

Oricum încă îmi transform coșmarurile în lacrimi ca apoi să le înghit - una câte una. Încerc să nu mă înec, să nu mă pierd în plutirea extrinsecă a sufletului meu păgân.

Nu înțeleg de fapt de ce continui să mă privești cu ochii aștia mari, implorând o minune și poate mai mult.. continui să nu înțeleg de ce te doresc, răpindu-te de unde nu ești și nu vei putea ajunge.

Te visez, știi, în fiecare noapte ca intr-un ritual a cărui sacralitate stă ascunsă printre rafturile pline de cuvinte nerostite vreodată.

Cum e să nu știi?!
Întreabă-mă!

No, You Can't!

Cum se face că am sfârșit aici?

 

Hai să facem un exercițiu de imaginație. Te iau pe tine, te localizez pe un OZN și te catapultez pe o altă planetă. Să zicem…糸一工工人.
Spre marea ta uimire, iată ce descoperi: 
      Fauna și flora extrem de diversificata, într-o îmbinare excesiv de excentrică. Efectiv nu prea înțelegi rostul ei din prima, dar făcând doua sinapse, reușești să întelegi că e o condiție gen sine qua non pentru restul … Nu ne complicăm acum viața reflectând asupra încălzirii globale, a problemelor legate de reciclare, poluare, consumul resurselor, catastrofe nucleare sau alte banalități… N-avem timp de d-astea!
     Presupunând că ești o persoana cu un destin fortuit, poposesti pentru început prin Asia. Să zicem China. Mda… creaturi de dimensiuni relativ reduse, într-o continuă mișcare browniană. Un soi de ghem de furnici, fară prea multa personalitate, dar care functionează bine ca întreg. De ce zici ca functionează bine, vezi PIB-ul si procentajul referitor la import/export.
Ok, până aici totul e minunat, dar inevitabil te înterebi, what's the big idea?!
    Cum impactul a fost puternic ricoșezi peste mări si tări, prin State.
Opa… Mda, îți cam vine dubiul că ai sfârsit intr-o altă dimensiune. Plecând de la bagajul genetic al ăstora și mergând pana la [lipsa de] cultură și stilul de viață, te cam întrebi de unde se trage contrastul ăsta. Corect, e încă vreme pentru o contopire a celor doua rase [sau nu prea?!] dar nu ții tu morțiș să asiști la treaba asta.
În schimb aici te confrunți cu o nouă enigmă. Toți alearga dupa taxiuri, avioane, bani, bani, bani. Idealul lor pare să fie "x ani în Hawaii". No stress, just party.
    Ai suferit ceva traume și de data asta, printr-o deformare elastică, ajungi prin India…
OH fuck… Ok ok… schimbăm. Irak, Iran, Fâșia Gaza?! Egipt?
Africa… Gana? Hai ca a mers bine anul trecut la mondiale, nu se poate să nu îți placă. Da, e drept, numai întelegi nimic. Ori cuplarea e extrem de specifică, ori sunt alte mistere care au indus o diferențiere atât de marcată. Adică nu ai cum să faci abstracție de o structurare atât de contrastantă. Par foarte atașați de semințele lor, nu le împart decat cu persoane alese, dupa spectaculoase dansuri nupțiale.
    Prin Europa, alunecând de la stanga la dreapta, în plan înclinat, sesizezi un declin marcat. Trecând peste factorul politic, economic sau cultural, îți cam place prin Scandinavia, mai trist prin Est. La urma urmei se știe că până și Megamind importa materia primă din România [probabil avea contract semnat cu sânge, cu țiganii din Oltenia]. În fine, in partea asta a globului, ceea ce nu reușești să pătrunzi e originea, setea pentru putere, bani…
Așteaptă o secundă! Parcă am mai sesizat asta pe undeva. Mmm… iată punctul comun al tuturor statelor.
 
Totul se roteste în jurul economiei de piață. Pe nimeni nu mai interesează arta, știința în sensul pur. Totul e valutat din punctul de vedere al potențialului de a fi transformat în sursă de venit. Orice nu poate fi transformat în bani nu suscită interes. Te întrebi ce sunt banii? O convenție. Ca și cum ai pune un punct pe o pagina A4, cu cerneală neagră și ai sustine ca aia e viața ta. Ar fi valoroasă la un troc, dacă orice lucru ți-ar mai folosi la ceva.
Nu greșești când înțelegi toată povestea asta ca pe un joc. Unul stupid. Unul care impune structurari pe clase sociale, ducând la limitarea potențialului de dezvoltare, la foamete și sărăcie. Aici se plătește până și dreptul la studiu. Halal încurajare. Se pare că direcția aleasă e aceea a abolirii oricărei tentative de a depăși limita mediocrității.
 
Te întrebi de ce?
Si eu…

There's Always a Reason

"Yes, Clarissa thinks, it's time for the day to be over. We throw our parties; we abandon our families to live alone in Canada; we struggle to write books that do not change the world, despite our gifts and our unstinting efforts, our most extravagant hopes. We live our lives, do whatever we do, and then we sleep - it's as simple as and ordinary as that. A few jump out of windows or drown themselves or take pills; more die by accident, and most of us, the vast majority, are slowly devoured by some disease or, if we're very unfortunate, by time itself. There's just this for consolation: an hour here and there when our lives seem, against all odds and expectations, to burst open and give us everything we've ever imagined, though everyone but children (and perhaps even they) knows these hours will inevitably be followed by others, far darker and more difficult. Still, we cherish the city, the morning; we hope, more than anything, for more."
M. CUNNINGHAM - THE HOURS

Sunt puține momente pe care le savurez mai mult decât dimineața devreme. 

Aerul puternic, dezghețul, dezechilibrul ăla interior care pentru câteva secunde te determină să mai rămâi pe marginea patului gândindu-te la nimic..

Apoi nimicul ăsta se mărește, se intensifică transformându-se în zi. O alta. Seamănă izbitor cu cele trecute, deși îți promiți de fiecare dată că vei induce un fenomen neprevăzut, unul care să transforme lumea în altceva. În orice... 

Iar uneori, fără să înțelegi bine cum și de ce, totul se rotește și reusește să te surprindă. Înțelegi că nu e deloc meritul tău acolo chiar dacă uneori ți-l asumi mândru. E ca o scânteie care se naște dintr-o deformare elastică în urma contactului dintre doi electroni care sigur nu-ți aparțin.  

E ciudat cum jocul ăsta pare atât de lipsit de sens.

Priveam într-una din zilele trecute - Soarele. Îl priveam cu ochii închiși, adâncindu-mă în el și îl întrebam de ce. De ce toate astea, ce vrea de la mine. 

Abia atunci am înteles... nu asta e întrebarea de fapt. 

Ceea ce trebuie sa înteleg e... 

Ce vreau Eu de la Mine? 

Evident, am ales să fiu aici dintr-un motiv. Da, am ales asta, trebuie doar să îmi amintesc DE CE...

Obsesii

Unde naiba stă logica?!

Toată atenția mea e canalizată asupra unui singur Subiect. În așa mare măsură încât aș putea, fără prea mari eforturi, să primesc premiul pentru cea mai vivace particulă ce orbitează în jurul tău. La naiba, aș putea juca  rolul principal în filmul <24 de ore sub lupă>  film în care tu să fii tipul meschin care nu rostește o vorbă,  dar care face totul prin prezență [de spirit]. 

Cred că îmi fug picioarele, sau reformulând, cred că îmi fuge pământul de sub picioare. Asta pentru că forța de frecare în vid e zero. Adio aderență...

Și acum?! Să ma las să cad? [Mai am vreo altă opțiune validă? Shit, Shit, Shit!!!]

Cam cât de mult poate deforma imaginația noastră  REALITATEA?!
Cam care pot fi consecințele unei percepții eronate. Efectul placebo există, asta s-a analizat de-a lungul anilor și confirmările nu au întârziat să apară. Corpul uman e cea mai experimentată farmacie. Produce o multitudine de molecule cu o precizie de ceas elvețian. Creierul reflectă lumea din jur, iar jocul ăsta e extrem de riscant.
Mă întreb, pe bună dreptate, cum se face atunci că cei mai mulți dintre noi nu înțeleg afirmația ce susține că nu putem vedea toți lucrurile la fel, nu putem percepe aceleași intensități și în mod firesc nu puteam avea aceleași reacții. Cum te poți aștepta de la o altă persoană, care nu are un cod genetic identic cu al tău, să fie cum ești tu?!
Pe de altă parte. Am văzut într-o analiză foarte profunda a limbajului corpului, cât de bine putem fi conturați într-o mini-descriere și chiar catalogați. Pare o treabă foarte superficială, dar nu e.. Suntem toti modelați din aceiasi bucată de lut, ceea ce induce inevitabil, la o aceeași structură fundamentală. Și aceleași reacții la stimuli.

În parte la fel, în parte altfel. 

Și iar am uitat de unde am plecat... Nesemnificativ până la urmă. 

 Deseori mă pierd într-un conflict doar al meu. Mă joc cu imagini,  cam cum fac ereticii cu diverse versete din biblie. Ca să îti confirmi o ipoteza e de-ajuns să iei o idee, să o inserezi pe un fundal adecvat și o transformi în axiomă. 

Păcat că cele mai multe reacții se desfășoară doar în anumite  condiții de temperatură, concentrații, pH...

Și mai mare păcat că cele mai multe dintre ele nu pot fi reproduse în laborator [asta doar pentru că chestiile spectaculoase, la scală mica, îsi pierd valoarea].

Things you might like to know...

Pășesc în vârful picioarelor și mă îndrept spre patul în care tu încă mai dormi. Nu a apucat să răsară soarele, l-am convins să ne aștepte, să ne uite așa o vreme într-un spațiu imaginar în care să ne putem disipa doar noi. 

Mă încolăcesc de după gâtul tău și îți modelez forma pieptului sub bătăile frenetice ale inimii mele. 

Te iau de mână și te port spre limita dintre noapte și zi ca să îmi vezi sclipirea din ochi în reflectarea nașterii lumii.  Te arunc de după orice formă interschimbabilă în crez și mi te injectez intravenos ca toată aroma ta să mă îmbete irevocabil. 

Pentru că TE ADOR!

Românisme

Ieri noapte, până să adorm mă invadaseră niște nemulțumiri ce-i drept fără să fi asistat în prealabil la vreo scenă. M-au lovit așa din neant. Am zis că e semn bun și mă descătușez  acum aici că poate-poate careva mă aude și se decide să schimbe iala la ușă.  

Ploua afară, probabil de aici și gândurile mele foarte roz bon-bon. Ploaia îmi induce tot felul de flash-uri, îmi revigorează tot felul de amintiri și uite-așa m-am trezit făcând un top al obiceiurilor, conceptelor, atitudinilor, in fine al românismelor care pe mine mă calcă incisiv pe coadă.  

  Așa că le voi înșirui aici în ordine descrescătoare, menționând că nu voi cere scuze nimănui și că toate mi le asum!

1) Tot românul are un obiectiv primordial pe viața asta. Unul bine scobit cu dalta în scoarța cerebrală. Să mănânce! NU, nu cum fac toate creaturile din nevoia de nutrienți pentru supraviețuire, in fine pentru a-și asigura o buna funcționalitate.

Românul mănâncă gândindu-se că se apropie 2012, că exista riscul ca mâine să moară sau cu teroarea că poate dă faliment alimentara din colț [sau supermarket-ul ] sau că se duce naibii import-exportul, că poate vine vreun alt virus al gripei aviare, porcine-H1N2 sau poate, POATE se declanșează al III-lea Război Mondial?! Clar e complicată treaba cu buncărele sau cu Sistemul Național de Apărare, dar dacă are burta plină, românul poate supraviețui unui atac nuclear.

 Discursul oricum e foarte amplu și face referire nu doar la cantitatea de alimente ingurgitată dar mai ales la regimul alimentar. A mânca nesănătos e egal cu a bea, a fuma sau a te dopa o spun clar, pentru cei care nu au înțeles deja asta.

2) La noi, lucrurile nu se fac. Dacă se fac, prin reducere la absurd, se fac prost. DE CE? Pentru că suntem orice mai putin patrioți. Leneși, egoiști, superficiali pana la limita superioară. La noi, nu se citește o carte - se răsfoieste rezumatul, cum nu se construiește un drum decent ci se bătătorește pământul până la prima ploaie. Orice ți-ai dori, românul știe să ți-l deseneze pe o bucată de hârtie igienică, să ți-l împacheteze și să ți-l vândă. Cu drepturi de autor. 

3) Românul nu are un limbaj verbal [corect, înjură, vrând să redreseze situația dar hai să facem abstracție de aspectul ăsta două secunde]. El nu comunică decât prin non-verbal. DE ce să te salute, sau să întrebe cum îți decurge ziua. El trece pe lângă tine pe stradă, te împinge, te alintă cu vreun cot sau chiar cu o palmă - variabile ce depind de unghiul de incidență. Pentru că toate astea sunt mult mai elocvente. El comunică eficient. 

4)Dacă te duci acasă la orice român e ORDIN de la cel de sus, să te descalți. NU e relevant că ai fost invitată la o cină, că ai o rochie de seară și sandale, dacă treci pragul renunți la încălțări. Dacă nu, poți rămâne relaxat, pe vârfuri, sub tocul ușii. E de bine, în caz de cutremur ești asigurat. Făcând o conexiune, între punctul 1. și 4. deducem că SuperMan de România e în șosete și cu intestinul plin. Restul e nesemnificativ!

5)Trendurile. În țara asta au cu totul alt sens.  Românii își exteriorizează afectivitatea față de turmă, adoptând același stil vestimentar, aceiași muzică, aceleași replici. La noi nu se improvizează, asta cere inspirație, la noi se dă copy-paste și se pune o floricică la sfârșit. Talent născut! 

N-am înțeles nici până astăzi cum de întregi generații adoptă aceleași atitudini? Cum de nu există nimic personal în manifestări?Păpuși mecanice fără orice substrat! Al naibii de trist..

OK, ăsta e top V-ul meu. 

La urma urmei, zic, toate astea își au o aceiași origine în lipsa de cultură. De acord, poate nu chiar toate dar oricum rămân în aceiași sferă a cauzalității.  

Evident au rămas multe nespuse, dar o să revin asupra subiectului în edițiile viitoare.

I DARE YOU!

I'm an idealist.

I don't know where I'm going,

but I'm on my way.

Carl Sandburg

Fuck!

Cred că iar încep să văd dublu. Dublu, ca atunci când ai convingerea că lucrurile au două fețe când de fapt au doar una. Dublu ca atunci când te intrebi pe ce parte a străzii ar trebui să mergi, când de fapt, e cu sens unic și opțiunea asta nu va schimba cu nimic finalul.

E reconfortantă convingerea că avem liberul arbitru. Păcat că e doar în mintea noastră.

Nu putem fi "causa sui" și asta fară urmă de îndoială. Atunci unde stă ceea ce noi definim "free will".

Îmi vine în minte un singur nume, conex discursului ăstuia: Galen John Strawson. El a făcut o demonstrație foarte elocventă, în acest sens, suna cam așa: faci alegerile pe care le faci, pentru că ești ceea ce ești, dar in același timp, nu poți fi cauza a tot ceea ce ești, iar asta ne absolvă de responsabilitatea acțiunilor noastre.

[*Textul original suna cam asa:

1. We do what we do, in a given situation, because we are what we are.
2. In order to be ultimately responsible for what we do, we have to be ultimately responsible for what we are — at least in certain crucial mental respects.
3. But we cannot, as the first point avers, be ultimately responsible for what we are, because, simply, we are what we are; we cannot be causa sui.
4. Therefore, we cannot be ultimately responsible for what we do.]

Cu un minimim de fizică newtoniană, poți întelege exact conceptul. La urma urmei e totul un joc, foarte previzibil. Evident, plecând de la premiza, extrem de optimistă, ce prevede o evoluție a umanitații spre acel nivel al înțelegerii și cunoașterii absolute, când vine vorba de legile ce guvernează realmente acest univers.

Aaaa, uitasem, treaba asta se reflectă perfect în Laplace's demon, păcat că nu a durat prea multă vreme și au venit unii să spulbere acest vis, demonstrând imposibilitatea transpunerii acestei idei in concret.

Mă opresc o secundă, închid ochii și mă gândesc… Nu avem capacitatea de a decide totul și nici măcar aceea de a prevedea evoluția lucrurilor. Putem, în schimb, să ne prefacem, că suntem SupraOameni. Avem imaginația și credința de partea noastră. Credința că suntem nemuritori. Invincibili. Și că putem schimba cursul istoriei.

So… DO YOU STILL DARE TO DREAM?

În Diluviu

Pentru că doar TU reușești să induci o variație a presiunii atmosferice...

Pierzându-te

Mi se întâmpla deseori sa fiu invadată de senzația unui gol, de prezența unei forme, care nu mai poate fi modelată, dar care încă mai asteaptă să fie umplută cu ceva. E, fără îndoială, vorba de ceva dens, toxic, asemenea mercurului. Nu atât de argintiu, în schimb.

Și aștept. Aștept să apară de undeva.

Ca un răspuns la o întrebare pe care nu am avut curajul să o pun, vreodată.

Ca o ploaie pe care nu o strigi, dar la a cărei revărsări, visezi, în fiecare secundă!

Când alerg prin deșertul ăsta absurd, mi se întâmpla deseori să mă trezesc cântând, așa, ca o proastă, poezii pe care nu le-am citit pe niciun zid. Și mă adorm pe strazi care duc spre un nicăieri efemer, bucurânu-mă că, în cele din urmă, în cele două edificii ale creierului meu, se joacă o piesă genială.

Cu tot elanul pe care mi l-am luat, cu tot spiritul meu egocentric, nu îmi doresc nimic mai mult decât aici si acum. E o aromă ce se emană în cuante de lumina, din busola care a uitat unde e Nordul Magnetic.

Uite că si astazi, în pofida oricăror încercări, mă zbat să vad dincolo de întuneric. Nu că aș căuta lumina, vreau doar un întuneric și mai frenetic. Unul care să mă izbească cu tâmpla de catafalc, într-o proiecție bidimensională. Altminteri, impresionant de tandru.