Sfâșâit

Mă gândeam că mă cunosc. Că odăile în care am pătruns îmi vor rămâne familiare pentru totdeauna și că nu mă voi rătăci in pietrificarea lor vreodată.

Credeam că m-am vindecat, că ranile din care curgea venin altă dată, acum s-au închis. Păcat că nu e deloc așa. În idioția mea, speram că normalitatea nu e atât de departe, că mă voi întregi într-una din zilele astea.

E cam tarziu și bratele care stau să mă prindă nu mai au nicio forță. Întreaga omenire, dacă s-ar opri, nu ar mai putea schimba ceva.

Vreau un făt, să iasă din pântecele mele, pe care să il hrănesc cu mine, să il cresc cu suflul meu. Vreau să mă înghita să mă disperseze dincolo de limitele infinitului. Să îl învaț cum e să te ascunzi sub masă, căutând tăcerea, izolarea, nebunia între cele patru picioare de lemn putred.

Vreau să simt cum mă absoarbe, ca un parazit, de toata dragostea, de tot dezechilibrul unei existențe umbrite de un soare care nu poate decât să se reflecte .

Ieri noapte m-am dezvelit de nevoiele cele mai păgâne, am urlat cățărată pe luna plină, unor strigoi dezrădăcinați, întruchipându-mă în nimic.

Mi-a răspuns un ecou vag, m-am împiedicat și am căzut dincolo de abis. M-am trezit târându-mă prin nisipuri mișcătoare. M-au înghițit…

Lapsus

M-am uitat aici. M-am uitat in cutia asta de carton mucegait, in timp ce restul universului se rostogolea grabit spre un cerc unde sa se ameteasca. Mi s-au impleticit picioarele de cand m-am incurcat in ghemul asta de crapaturi. Trag de un amestec heretogen de detalii si incerc sa il ascund in buzunarul de la geaca. Facusem si un scrut metraj, il facusem, dar si pe asta l-am uitat pe undeva.

Ieri, cand te-ai asezat langa mine pe prag, privindu-te mi-am dat seama ca nu esti. Lasasesi o holograma, pentru secundele astea nimicitoare, in care fiecare inspir mi te imbratiseaza. Ar trebui sa vii, intr-una din zilele astea. Eu, stii bine, nu imi las cutia singura. A devenit o prelungire a membrelor mele, care ma incatuseaza, ma imbratiseaza, atunci cand tu uiti sa vii.

Of, fir-ar ! Pe unde pasesc sunt tot felul de creaturi microscopice. Nu au inteles nici ele ca ar trebui sa analizeze mai in detaliu ultimele previziuni astrale.

Imi apropii urechea de paharul asta plin de o dezgolire a sufletului meu si ii ascult lipsa acerba a oricarei vibratii. Ma cristalizez alaturi de mine, intr-o forma amorfa si ma confund cu tine. Suntem 3 si 1, 1 si 3, suntem 4. 1.

Coffee break

Astazi te-am vazut din nou.

Nu imi faci loc pe strada asa ca ma strecor printre visele tale, ti le invelesc in azot lichid si ca sa ma asigur ca nu vor evolua in vreo directie opresc timpul.

Nu te uita la mine asa, nu ma intreba de unde vin. In absurditatea exaltanta a scenariilor tale am stiut sa exist. Le savurez cu fiecare microsecunda ce se cristalizeaza. La urma urmei, esti nimic fara dragostea mea. Te striveste orice punct material si te pierzi de dupa fiecare umbra.

Nu ai cum sa vezi. Pupilele iti sunt atat de dilatate, incat imaginea mea devine din ce in ce mai difuza, si ma adancesc cu fiecare inspir, cu fiecare contractie a musculaturii netede.

Nu incerca sa devii omul invizibil, nu ai nicio sansa. Fiecare reflexie a undelor ma constrange sa-ti focalizez simturile intr-un spatiu concav. Tragic.

Nu te aseza aici. E inca forte frig si nu am de gand sa exteriorizez nicio forma de energie.

Si nu te comporta ca un cretin. Deschide-ti nasturii aia gri, si tunde-ti parul.

Cum reusesti sa devii cu fiecare zi atat de expansiv?! Inexpresiv.

Sa nu crezi ca presiunea asta se va exercita veodata echidistant. Centrul, nu e in centru, e spre margine. Mereu.

Impossible is nothing - if you can make it possible

Cum se face ca in vis imi vin cele mai geniale idei, iar dimineata, odata cu blestemata aia de sonerie, se evapora, lasandu-mi doar o senzatie foarte interesanta. Ca si atunci cand constientizezi ca cineva tocmai a parasit incaperea, dupa mirosul pe care il lasa in urma. Daca inchizi pentru 2 secunde ochii, poti vizualiza un corp, un chip, doar ca mecanismul asta nu il pot aplica atunci cand, ca o galeata rece de apa, imi dau seama ca in 5 minute trebuie sa fiu in statia de autobus.

Uneori ma intreb daca nu cumva merg pe un tipar deja bine conturat, codificat intr-o secventa genetica, devonstrand astfel previzibilitatea actiunilor mele. Si cand ma gandesc cu cata ardoare am incercat de fiecare data sa fiu "oaia neagra" sau "fiul ratacitor" parca ma ia un atac de panica.

Stateam sa analizez functionalitatea si mecanica noastra ca organism pluricelular. Nu pot face abstractie de o ipoteza, facilmente demonstrabila, care ma suscita si ma face sa-mi zic " CE DISPOZITIV HI-TECH ESTI, NENICA!.."

Presupun ca pentru o persoana care nu a disecat niciodata un cadavru, afirmatia asta e foarte fantezista. Si Galileo Galilei, s-a confruntat cu aceiasi atitudine cand incerca sa sustina ca Pamantul se roteste, dar toate astea pana cand tehnologia a permis o demonstratie foarte concreta.

Deci acord circumstante unei persoane care nu a vazunt niciodata lumea printr-un microscop electronic, in momentul in care imi spune ca e o alta blasfemnie.

Ciudat lucru ca noi incercam de atatea decenii sa cream roboti sau dispozitive care sa poata realiza diferite activitati sau capabile de a percepe sau transmite emotii umane.

E drept ca suntem inca foarte departe de a realiza o copie, sau macar o imitatie decenta, dar asta pentru ca originalul nu are limite, iar materialele pe care le utilizam noi, nu sunt deloc adaptate acestui gen de experiment.

Pacat ca nu este permis sa te joci cu material biologic. Stim cat impact a avut pana si simpla idee a crearii unei clone umane. De ce nu ar trebui sa incercam sa imbunatatim nivelul nostru de activitate?! De ce continuam sa folosim o parte infima a creierului si ne prefacem ca asta e mai mult decat suficient pentru noi. Cum am ajuns la nivelul asta al comoditatii si acceptarii?

Si de cand realizariele "cercetatorilor americani" sunt impresionante?! Isi pierd timpul cu tot felul de aberatii, ca influenta mediului ambient asupra obezitatii (lipsa stresului termic se pare ca favorizeaza cresterea in greutate). La naiba, oamenii aia mananca si se uita la tv (evident exclud aici, cum fac si ei, cazurile determinate de o alterare a structurilor glandulare). Cui ii pasa ca cele 27 grade C de afara au un impact minim asupra tesutului adipos?

Asadar, nu e cazul sa depasim toate preconceptiile de doi bani si sa alegem sa privim realitatea dintr-o perspectiva un pic mai concludenta, poate astfel reusim si imbunatatim realmente calitatea vietii?!

PS: Pentru placerea mea personala, pentru orgasmul meu intelectual, incetam sa chemam "CERCETATORI AMERICANI" - d-alde pierde-vara astia, care argumenteaza ca miscarea sanilor, in timpul deplasarii aduna mai multe caracteristici ale unei mase de lichid, decat al unui corp solid... SERIOS?! Exact cum preconizam, cu asta am revolutionat lumea!