PAGINI ASCUNSE

" Daca nu as fi scris, starile depresive pe care le-am avut în viata m-ar fi dus fara indoiala la nebunie sau la ratare completa... Important a fost scrisul ca terapie."

duminică, 30 mai 2010

In fuga

Am invatat cu usurinta sa scriu. Imi placeau literele cu toate combinatiile care rezultau. Imi amintesc ca aveam prostul obicei de a scrie cuvintele unul peste altul. Asa, scriam de-asupra! E drept ca uitam de unde incepusem, ca la final nu se mai intelegea nimic, dar zau ca nu imi pasa. Literele puse asa una peste alta mi se pareau foarte frumoase. Nu genul ala de frumusete pe care o admiri la un tablou, nu vorbesc strict de aspectul estetic, de compozitie. Era ceva dincolo de asta. Ideea unui mister care sta sa fie descoperit, care te surprinde. Asta ma atragea.

Dintotdeauna am avut un spirit ludic. Bine, ca si copil, e natural, s-ar spune. Eu nu cred. Mai exact, eu nu vorbesc de jocul copiilor care adopta exemple si le urmeaza in miniatura. Cand spun spirit ludic ma gandesc la dorinta de a provoca pentru a obtine o anumita reactie. Imi placea sa fiu cea care avea victoria finala atunci cand aveam deja imaginat tot parcursul. Imi placea sa stiu ca totul apare ca si o consecinta a actiunilor noastre. Imi vedeam mediul ca un tablou de bord, si cautam mereu butonul rosu, pe care scria interzis. Si nu ca sa apas, ci ca sa stiu ca undeva exista si esirea.

Ca se poate scapa.

Am scapat destul de repede.

Cand stau in pat ma concentrez asupra inimii. Imi place sa imi analizez ritmul cardiac, la fel cum imi place sa imi variez intensitatea sau frescventa respiratiei. E un joc stupid, dar il savurez cumplit. E un fel de “sunt eu sau nu sunt eu cel care stabileste regulile jocului?”.

Cineva imi spunea ca regulile ne sunt date, noi ne jucam cu ele, le interpretam cum vrem pentru a obtine raspunsul pe care dorim sa-l auzim. Orice alt adevar nu ne intereseaza. Orice alt adevar nu exista.

Eu cred in adevarul meu.