PAGINI ASCUNSE

" Daca nu as fi scris, starile depresive pe care le-am avut în viata m-ar fi dus fara indoiala la nebunie sau la ratare completa... Important a fost scrisul ca terapie."

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Zbor

In fiecare dintre noi se naste la un moment dat dorinta de a evada dintre limitele complexului psihologic, al microcosmosului interior in cautarea unei experiente care sa stea drept apogeul tuturor intersectarilor cu o creatie a absolutului. Ne cautam in lucruri marete, care tind sa ne strivesca, sa ne nimiceasca. Ne cautam acolo unde nu vom putea ajunge niciodata si o facem tocmai pentru ca ne place sa credem in conotatia visului care pare sa ne fie data de drept. In pofida oricaror incercari de a trece dincolo, ramanem intepeniti intre cer si pamant, intre zeitati si supra-omul pe care il cautam in noi. Adoram idea unui creator daca acela suntem noi, la fel cum imaginea reflectata pe retina, ne place sa credem ca e rotita cumva si ne-am grabit sa inventam stiinte care sa argumenteze toata tarasenia. E sigur mai facil decat constiinta unei lumi care in realitatea nu e deloc ceea ce reusim noi sa percepem.

A trai baricadat intre ziduri pictate in albastru si a crede in infinitatea universului, e de fapt singurul cadou pe care ni-l permitem. E ca si cum ai stii ca poti fi tot ceea ce vrei, dar tu alegi sa fii tu si nimic nu poate schimba asta. Si cand observi intr-una din zile, cat de incerte ne sunt adevarurile, ca nici nu stii bine cine esti sau ce cauti, cand incercand sa gasesti raspunsuri rascolesti si mai multe semne de intrebare si te afunzi in acest abis al necunoasterii si incapacitatii de a deveni, cand te simti orb si natang, te golesti intr-o clipa de tot si te pierzi. Uiti sa existi. Apoi in timp ce-ti tarasti picioarele pe strazi, fara sa ai o directie anume sau macar dorinta de a te rataci in altcineva, iti amintesti ca stiai sa zbori.

Si o iei de la cap. Iti constresti aripi pentru ca ale tale s-au disipat in timp ce dormeai si incerci sa gasesti pista perfecta pentru decolare. Si continui sa crezi, pentru ca stii ca toate au un sens. Si daca nu au atunci pot strecura tu unul. Pentru ca un drum fara sens se opreste in origine. Si tu stii ca nici daca ai vrea nu vei reusi sa te mai intorci. Pentru ca inceputul la fel ca sfarsitul iti ramane mister.

O alta pagina

Imi dau sema ca de la bun inceput tot ceea ce am facut e sa caut in cei din jur lucrurile care imi lipseau. Oare doar de-asta ne facem prieteni? Oare doar de-asta alegem sa ne indragostim?

Ma gandesc ca de fapt, e mai placut sa vezi relatia ta cu cei din jur drept un manifest al sentimentelor pe care le nutresti, al senzatiilor pe care ti le inspira, dar ma tem ca nu e chiar asa. Stiu foarte bine ca nimeni nu face nimic fara sens. Fara sens, adica fara un scop precis caruia sa i se dedica. Ma tem ca relatiile de dragul de a le avea nu au existat niciodata. E doar nevoia noastra de atentie, de afectiune, nevoia de a te simtit deosebit. Macar si doar pentru o singura persona.

E drept ca multi profita de acest detaliu, la fel cum multi se lasa prinsi mai mult decat ar trebui de aceste nevoi, care pana la urma sunt exagerat de naturale.

Intotdeauna am gasit slabiciunea unei persoane o caracteristica a calitatii lui de om, de simplu om… Nu ii poti cere sa o ascunda, oricat ti-ai dori sa nu o vezi. Cum nu ii poti cere sa fie supraom. Conceptul nihilist, al omului lipsit de slabiciuni, temeri, nevoi afective…fara profunzime sau sensibilitate, asa cum l-am perceput eu, e gresit de la bun inceput. E gresit sau mai exact absurd. Pentru ca dincolo de ceea ce vream sa parem, dincolo de imagini, jocuri, ramanem doar ceea ce suntem. Si suntem slabi, incapabili sa supravietuim unei vieti in singuratate. Nu vorbesc de supravietuire in sens fiziologic, vorbesc de ceea ce ii trebuie unui om pentru A FI. Insasi dorinta lui Nietzsche de a scrie o carte subliniaza nevoia lui de apreciere, de acceptare. Da, era un manifest, dar nu atat impotriva crestinismului cat al sau personal, ca un strigat disperat confruntandu-se cu teama de singuratate.

Ma regasesc totusi intr-un context destul de ambiguu. Pana unde poate sa duca nevoia unui om de se simti peste gloata?!

Pana unde poti merge din dorinta de a te descoperi prin ceilalti, de a gasi confirmari tuturor credintelor si viselor tale.

Mi se intampla uneori sa dau peste oameni care ma privesc ca si cum ai fi punctul de reper in acest univers. Originea. Sensul.

Ca si cum totul incepe si se sfarseste cu mine. Si ma opresc. Ma opresc tocmai pentru ca senzatia pe care mi-o confera aceasta poveste e unica. A fi iubit e sinonim cu a fi fericit. Nu am spus deplin fericit, dar e fara doar si poate o conditie “sine qua non” a acestei stari. Nu am invatat sa trec pe langa un om care ma priveste drept raspunsul tuturor intrebarilor sale, chiar daca, eu nu l-as fi observat niciodata, chiar daca pentru mine e doar un oarecare. Devine un oarecare cu o constanta in plus. E o constanta care nu schimba cu nimic rezultatul final, pentru ca tinde la zero. Pentru ca e o cantitate neglijabila daca nu pleaca si de la tine. Si atunci care e de fapt raspunul meu. Ma opresc, privesc cateva clipe, ma incarc cu toata caldura pe care mi-o degaja, pentru ca mai apoi sa imi continui drumul. Drumul spre acea mare descoperire a fericirii depline,si asta pentru ca am ales de mult. Compromisul nu-si va avea niciodata rostul in povestea asta.

Pe unde se trece?

22. Zic douazeci si doi de ani. E mult, e putin? Nu as sti sa spun. De fapt, depinde de sistemul de referinta la care te raportezi. Si apoi, sa astepti douazeci si doi de ani, devine la un moment dat frustrant. Te napadesc intrebarile, indoielile. “Fac bine ce fac? Are rost?”

De fapt, cea mai acuta intrebare e: “ Ce caut eu aici?”

Oare exista un CINEVA care sa imi poata oferi raspunsurile juste tuturor intrebarilor mele? Daca e sa ma gandesc la proportii, as zice ca din apoximativ sase miliarde de persoane, se prea poate sa fie cineva, undeva… Daca nu, privind si mai amplu, m-as putea raporta la intregul univers si tot ce ramane dincolo de el. Si atunci, care ar fi planul A? Sa adresez intrebari tuturor, sa fac o lista, sa nu imi scape careva? Si la ce bun, oricum zilele imi sunt numarate…

Suntem atatia- si cu toate astea ramanem la fel de singuri. Noi cu noi. Si Terra tocmai a incetat sa se roteasca. Un stop cadru perfect.

Mi se pare mai mult decat stupid sa cred ca lumea asta a plecat din ea insasi si ca asa ca prin miracol, a aparut prima celula, ca un ceas desteptator care incepe sa sune din propriu instinct, sau ca un manifest al unui exces de personalitate.

Nimic nu se naste din el insusi, nimic nu apare din nimic. Iar daca nu ne este permis sa ne intelegem originile, cum ar trebui sa intelegem pe noi insine? Avem nevoie de un trecut in aceiasi masura in care avem nevoie de un viitor. Pentru a exista, pentru a deveni, avem nevoie de un punct de plecare, o constiinta a trecutului nostru, ca o incarcatura esentiala. Avem nevoie de un trecut al nostru, o definitie acestui experiment numit existenta. Cer cunostinta obiectivului care se vrea a fi demonstrat de catre Marele Cercetator. Mi-e absolut imposibil sa continui asa. E ca si cum as dansa de unul singur cu credinta ca ai pe cineva alaturi, tinandu-te de mana. Ce se va intampla daca te impiedici? Cine te va prinde? E drept ca nimicul e foarte comod. Ai intotdeauna unde sa cazi.