Pierzându-te

Mi se întâmpla deseori sa fiu invadată de senzația unui gol, de prezența unei forme, care nu mai poate fi modelată, dar care încă mai asteaptă să fie umplută cu ceva. E, fără îndoială, vorba de ceva dens, toxic, asemenea mercurului. Nu atât de argintiu, în schimb.

Și aștept. Aștept să apară de undeva.

Ca un răspuns la o întrebare pe care nu am avut curajul să o pun, vreodată.

Ca o ploaie pe care nu o strigi, dar la a cărei revărsări, visezi, în fiecare secundă!

Când alerg prin deșertul ăsta absurd, mi se întâmpla deseori să mă trezesc cântând, așa, ca o proastă, poezii pe care nu le-am citit pe niciun zid. Și mă adorm pe strazi care duc spre un nicăieri efemer, bucurânu-mă că, în cele din urmă, în cele două edificii ale creierului meu, se joacă o piesă genială.

Cu tot elanul pe care mi l-am luat, cu tot spiritul meu egocentric, nu îmi doresc nimic mai mult decât aici si acum. E o aromă ce se emană în cuante de lumina, din busola care a uitat unde e Nordul Magnetic.

Uite că si astazi, în pofida oricăror încercări, mă zbat să vad dincolo de întuneric. Nu că aș căuta lumina, vreau doar un întuneric și mai frenetic. Unul care să mă izbească cu tâmpla de catafalc, într-o proiecție bidimensională. Altminteri, impresionant de tandru.