Iar ai intrat așa, încălțat. Ai lăsat urme peste tot prin camera asta. Urme adanci de pași grăbiți, zidite in nisipul fin pe care l-am aruncat peste podele. Oceanul l-am ascuns în sertarul de sus de la birou. Să ai grijă să nu îl deschizi. Dacă se va curge peste tine, se poate să-ți spele toate păcatele și să te lase alt om. Eu în schimb, te iubesc așa, cu toate unghiurile tale nefinisate, cu toate nodurile în care te-ai legat. Mimica ta plină de agresivitate, masculinitate mă îmbată. Nu e nimc aleatoriu. Nu e doar un joc de amator. Tu, în toată ambiguitatea șoaptelor tale, îmi anihilezi orice temeri, transpunandu-mă în atemporal și uitându-mă acolo, ca un corp ce se confrunta cu o reactie autoimuna, ești convins că îți e mai bine fără mine. Ești orb.
Hai, uite, am pregătit un scaun și pentru tine la masa rotundă. Vei fi tu, alături de toate umbrele mele, dar ele nu au mai ucis pe nimeni, așa că poți mânca liniștit.
Nu mai e nimic de mâncare, dar am aprins o lumânare, să ne reflectăm în flacăra ei galbenă și am deschis o altă sticlă de vin. Roșu.
Sunt aici pentru tine, pentru a lupta, împinsă de credința că nimic nu ar mai fi, dacă ne-am pierde, în încercarea de a-ți smulge o daruire totală exteriorizată într-o altă formă exacerbată.
În seara asta am să trec pe la tine, vreau să ne spunem, tot ceea ce nu am reușit să rostim, îmbiați de dorința de a ajunge la capătul celălalt al străzii, în timp record.
Am să-ți desensez, și am să-ți cânt. Ai să te pierzi în îmbrațisarea mea, ai să fii iarăși copil, uitând unde-ți sunt surprizele Turbo.
Sau cel puțin așa cred că am să fac…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu