Sfâșâit

Mă gândeam că mă cunosc. Că odăile în care am pătruns îmi vor rămâne familiare pentru totdeauna și că nu mă voi rătăci in pietrificarea lor vreodată.

Credeam că m-am vindecat, că ranile din care curgea venin altă dată, acum s-au închis. Păcat că nu e deloc așa. În idioția mea, speram că normalitatea nu e atât de departe, că mă voi întregi într-una din zilele astea.

E cam tarziu și bratele care stau să mă prindă nu mai au nicio forță. Întreaga omenire, dacă s-ar opri, nu ar mai putea schimba ceva.

Vreau un făt, să iasă din pântecele mele, pe care să il hrănesc cu mine, să il cresc cu suflul meu. Vreau să mă înghita să mă disperseze dincolo de limitele infinitului. Să îl învaț cum e să te ascunzi sub masă, căutând tăcerea, izolarea, nebunia între cele patru picioare de lemn putred.

Vreau să simt cum mă absoarbe, ca un parazit, de toata dragostea, de tot dezechilibrul unei existențe umbrite de un soare care nu poate decât să se reflecte .

Ieri noapte m-am dezvelit de nevoiele cele mai păgâne, am urlat cățărată pe luna plină, unor strigoi dezrădăcinați, întruchipându-mă în nimic.

Mi-a răspuns un ecou vag, m-am împiedicat și am căzut dincolo de abis. M-am trezit târându-mă prin nisipuri mișcătoare. M-au înghițit…