PAGINI ASCUNSE

" Daca nu as fi scris, starile depresive pe care le-am avut în viata m-ar fi dus fara indoiala la nebunie sau la ratare completa... Important a fost scrisul ca terapie."

marți, 26 octombrie 2010

Gauri negre






-Stii ce ma gandeam zilele trecute? Eu nu am fost niciodata o persoana foarte curajoasa. M-am temut de esec, de hohotele celorlalti vazandu-ma esuand… Am luptat mereu sa fiu cea mai buna, tocmai pentru asta. De cele mai multe ori am ales sa stau pe margine si sa-i privesc pe ceilalti. Si cate nu mi-au fugit printre degete urmand calea asta sigura, foarte reconfortanta.

Tin minte ca eram singura care nu indraznea sa se urce pe casa cand planul era sa ne umplem burtile de cirese. Imi ziceau "Caine scarbos, aduna de pe jos…" . Nu ma leza foarte mult. La urma urmei ce ma interesa era sa ajunga si la mine cirese. Si ajungeau, slava cerului cu crengi cu tot.

Foarte greu am reusit sa imi sustin o parere. De fapt foarte greu am ajuns sa am una. Eram mereu cea care raspundea cu "nu stiu ce sa zic, tu ce crezi?". Invatasem atat de bine sa dau doar raspunsurile sperate, intuite de interlocutor incat multa vreme nu am stiu cine sunt de fapt. Ma modelam atat de natural incat mi se parea ca acolo eram eu. In realitate eram doar o reflexie a celuilalt in mine.

Nu stiu cum ajunsesem in stadiul ala. Nu imi dau bine seama care au fost cauzele, sau in ce context capatasem efectul asta cameleonic. Drept e ca un pic mi-a ajutat. Si cu toate astea parca as fi preferat sa nu fi trecut prin stadiul ala.

Si acum la primul contact, in primele 10 min tind sa fac la fel… sa fiu ceea ce celalalt vrea ca eu sa fiu. Evident, nu de fiecare data, nu cu toti. Sunt persoane a caror parere conteaza, sau care conteaza…si atat. Imi place sa surprind, imi place expresia aceia a fetei care spune un " WOW, tu chiar ai stat ascunsa in visele mele pana acum!" . Evident, ma plictisesc repede. Un pic pentru ca e un miraj, un pic pentru ca stiu ca ceea ce am devenit e deja mult mai spectaculos decat creatia unei imaginatii nu foarte interesante.

Si ca veni vorba de copilarie, uite, imi lipseste fericirea aceea a sufletului dezgolit, lipsa oricarei constientizari a tragediilor din jur si mai ales multumirea absoluta fata de ceea ce aveam. Eram fara doar si poate un copil norocos. Nu imi puteam dori nimic mai mult. Cel mai frmos brad de Craciun din cartier. Aveam si scrisoare de la Mos Craciun, scrisa cu mana lui, in original, adresata mie. Aveam cele mai frumoase jucarii, in prima zi de scoala eram cel mai frumos imbracata. Aveam pantofi din lac rosii. Realitati incontestabile, pretindeam. Sentimentul asta nu m-a tinut insa prea mult. Trezirea a fost relativ brusca, dar am ales sa ma fac iarasi ca ploua, sperand ca lucrurile vor reveni cumva la normal. Asta nu s-a intamplat, dar in schimb, m-am departat tot mai mult de universul acela ideatic, uitandu-l definitiv. Mi-am dat seama ca nu eram nici pe departea vreo norocoasa, ca oricat m-as lupta sunt lucruri care odata stricate nu se mai pot repara sau schimba. Piesele astea unice, irecuperabile, m-au fragmentat in decurcul anilor incat incepusem sa vad toate numerele cu virgula. Mi-am dat seama ca nu e cum ne invata la scoala, ca intre 1 si 2 e distanta mare. Cam de-un infinit. Imi dau seama ca am inca o mie de temeri care greu imi vor fi vindecate. Ca teama de a ramane singura sau ca teama de a nu putea fi fericita cu adevarat.

Sunt lucruri care nu se pot cumpara. Si mai trist, daca pentru toate exista un pret, sunt lucruri care nu se mai comercializeaza. Ca miliardele de specii disparute de pe Terra. Stim ca au existat, stim pana si in ce perioada au existat, dar indiferent de cat de autentic e DNA-ul lor, a le readuce ca si forme de viata e imposibil. Si chiar daca ar fi posibil, cati dintre noi si-ar permite un laborator de ultima generatie si totea geniile care sa-si stoarca neuronii pentru toata tarasenia. Eu as zice s-o lasam balta, in tot optimismul meu. M-ai pierdut? Incercam doar sa iti subliniez faptul ca oricat m-as da peste cap vor ramane ramane goluri care nu se vor putea acoperi. un fel de gauri negre. Sper cu adevarat sa nu ma absoarba de-a binelea.

duminică, 30 mai 2010

In fuga

Am invatat cu usurinta sa scriu. Imi placeau literele cu toate combinatiile care rezultau. Imi amintesc ca aveam prostul obicei de a scrie cuvintele unul peste altul. Asa, scriam de-asupra! E drept ca uitam de unde incepusem, ca la final nu se mai intelegea nimic, dar zau ca nu imi pasa. Literele puse asa una peste alta mi se pareau foarte frumoase. Nu genul ala de frumusete pe care o admiri la un tablou, nu vorbesc strict de aspectul estetic, de compozitie. Era ceva dincolo de asta. Ideea unui mister care sta sa fie descoperit, care te surprinde. Asta ma atragea.

Dintotdeauna am avut un spirit ludic. Bine, ca si copil, e natural, s-ar spune. Eu nu cred. Mai exact, eu nu vorbesc de jocul copiilor care adopta exemple si le urmeaza in miniatura. Cand spun spirit ludic ma gandesc la dorinta de a provoca pentru a obtine o anumita reactie. Imi placea sa fiu cea care avea victoria finala atunci cand aveam deja imaginat tot parcursul. Imi placea sa stiu ca totul apare ca si o consecinta a actiunilor noastre. Imi vedeam mediul ca un tablou de bord, si cautam mereu butonul rosu, pe care scria interzis. Si nu ca sa apas, ci ca sa stiu ca undeva exista si esirea.

Ca se poate scapa.

Am scapat destul de repede.

Cand stau in pat ma concentrez asupra inimii. Imi place sa imi analizez ritmul cardiac, la fel cum imi place sa imi variez intensitatea sau frescventa respiratiei. E un joc stupid, dar il savurez cumplit. E un fel de “sunt eu sau nu sunt eu cel care stabileste regulile jocului?”.

Cineva imi spunea ca regulile ne sunt date, noi ne jucam cu ele, le interpretam cum vrem pentru a obtine raspunsul pe care dorim sa-l auzim. Orice alt adevar nu ne intereseaza. Orice alt adevar nu exista.

Eu cred in adevarul meu.

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Zbor

In fiecare dintre noi se naste la un moment dat dorinta de a evada dintre limitele complexului psihologic, al microcosmosului interior in cautarea unei experiente care sa stea drept apogeul tuturor intersectarilor cu o creatie a absolutului. Ne cautam in lucruri marete, care tind sa ne strivesca, sa ne nimiceasca. Ne cautam acolo unde nu vom putea ajunge niciodata si o facem tocmai pentru ca ne place sa credem in conotatia visului care pare sa ne fie data de drept. In pofida oricaror incercari de a trece dincolo, ramanem intepeniti intre cer si pamant, intre zeitati si supra-omul pe care il cautam in noi. Adoram idea unui creator daca acela suntem noi, la fel cum imaginea reflectata pe retina, ne place sa credem ca e rotita cumva si ne-am grabit sa inventam stiinte care sa argumenteze toata tarasenia. E sigur mai facil decat constiinta unei lumi care in realitatea nu e deloc ceea ce reusim noi sa percepem.

A trai baricadat intre ziduri pictate in albastru si a crede in infinitatea universului, e de fapt singurul cadou pe care ni-l permitem. E ca si cum ai stii ca poti fi tot ceea ce vrei, dar tu alegi sa fii tu si nimic nu poate schimba asta. Si cand observi intr-una din zile, cat de incerte ne sunt adevarurile, ca nici nu stii bine cine esti sau ce cauti, cand incercand sa gasesti raspunsuri rascolesti si mai multe semne de intrebare si te afunzi in acest abis al necunoasterii si incapacitatii de a deveni, cand te simti orb si natang, te golesti intr-o clipa de tot si te pierzi. Uiti sa existi. Apoi in timp ce-ti tarasti picioarele pe strazi, fara sa ai o directie anume sau macar dorinta de a te rataci in altcineva, iti amintesti ca stiai sa zbori.

Si o iei de la cap. Iti constresti aripi pentru ca ale tale s-au disipat in timp ce dormeai si incerci sa gasesti pista perfecta pentru decolare. Si continui sa crezi, pentru ca stii ca toate au un sens. Si daca nu au atunci pot strecura tu unul. Pentru ca un drum fara sens se opreste in origine. Si tu stii ca nici daca ai vrea nu vei reusi sa te mai intorci. Pentru ca inceputul la fel ca sfarsitul iti ramane mister.

O alta pagina

Imi dau sema ca de la bun inceput tot ceea ce am facut e sa caut in cei din jur lucrurile care imi lipseau. Oare doar de-asta ne facem prieteni? Oare doar de-asta alegem sa ne indragostim?

Ma gandesc ca de fapt, e mai placut sa vezi relatia ta cu cei din jur drept un manifest al sentimentelor pe care le nutresti, al senzatiilor pe care ti le inspira, dar ma tem ca nu e chiar asa. Stiu foarte bine ca nimeni nu face nimic fara sens. Fara sens, adica fara un scop precis caruia sa i se dedica. Ma tem ca relatiile de dragul de a le avea nu au existat niciodata. E doar nevoia noastra de atentie, de afectiune, nevoia de a te simtit deosebit. Macar si doar pentru o singura persona.

E drept ca multi profita de acest detaliu, la fel cum multi se lasa prinsi mai mult decat ar trebui de aceste nevoi, care pana la urma sunt exagerat de naturale.

Intotdeauna am gasit slabiciunea unei persoane o caracteristica a calitatii lui de om, de simplu om… Nu ii poti cere sa o ascunda, oricat ti-ai dori sa nu o vezi. Cum nu ii poti cere sa fie supraom. Conceptul nihilist, al omului lipsit de slabiciuni, temeri, nevoi afective…fara profunzime sau sensibilitate, asa cum l-am perceput eu, e gresit de la bun inceput. E gresit sau mai exact absurd. Pentru ca dincolo de ceea ce vream sa parem, dincolo de imagini, jocuri, ramanem doar ceea ce suntem. Si suntem slabi, incapabili sa supravietuim unei vieti in singuratate. Nu vorbesc de supravietuire in sens fiziologic, vorbesc de ceea ce ii trebuie unui om pentru A FI. Insasi dorinta lui Nietzsche de a scrie o carte subliniaza nevoia lui de apreciere, de acceptare. Da, era un manifest, dar nu atat impotriva crestinismului cat al sau personal, ca un strigat disperat confruntandu-se cu teama de singuratate.

Ma regasesc totusi intr-un context destul de ambiguu. Pana unde poate sa duca nevoia unui om de se simti peste gloata?!

Pana unde poti merge din dorinta de a te descoperi prin ceilalti, de a gasi confirmari tuturor credintelor si viselor tale.

Mi se intampla uneori sa dau peste oameni care ma privesc ca si cum ai fi punctul de reper in acest univers. Originea. Sensul.

Ca si cum totul incepe si se sfarseste cu mine. Si ma opresc. Ma opresc tocmai pentru ca senzatia pe care mi-o confera aceasta poveste e unica. A fi iubit e sinonim cu a fi fericit. Nu am spus deplin fericit, dar e fara doar si poate o conditie “sine qua non” a acestei stari. Nu am invatat sa trec pe langa un om care ma priveste drept raspunsul tuturor intrebarilor sale, chiar daca, eu nu l-as fi observat niciodata, chiar daca pentru mine e doar un oarecare. Devine un oarecare cu o constanta in plus. E o constanta care nu schimba cu nimic rezultatul final, pentru ca tinde la zero. Pentru ca e o cantitate neglijabila daca nu pleaca si de la tine. Si atunci care e de fapt raspunul meu. Ma opresc, privesc cateva clipe, ma incarc cu toata caldura pe care mi-o degaja, pentru ca mai apoi sa imi continui drumul. Drumul spre acea mare descoperire a fericirii depline,si asta pentru ca am ales de mult. Compromisul nu-si va avea niciodata rostul in povestea asta.

Pe unde se trece?

22. Zic douazeci si doi de ani. E mult, e putin? Nu as sti sa spun. De fapt, depinde de sistemul de referinta la care te raportezi. Si apoi, sa astepti douazeci si doi de ani, devine la un moment dat frustrant. Te napadesc intrebarile, indoielile. “Fac bine ce fac? Are rost?”

De fapt, cea mai acuta intrebare e: “ Ce caut eu aici?”

Oare exista un CINEVA care sa imi poata oferi raspunsurile juste tuturor intrebarilor mele? Daca e sa ma gandesc la proportii, as zice ca din apoximativ sase miliarde de persoane, se prea poate sa fie cineva, undeva… Daca nu, privind si mai amplu, m-as putea raporta la intregul univers si tot ce ramane dincolo de el. Si atunci, care ar fi planul A? Sa adresez intrebari tuturor, sa fac o lista, sa nu imi scape careva? Si la ce bun, oricum zilele imi sunt numarate…

Suntem atatia- si cu toate astea ramanem la fel de singuri. Noi cu noi. Si Terra tocmai a incetat sa se roteasca. Un stop cadru perfect.

Mi se pare mai mult decat stupid sa cred ca lumea asta a plecat din ea insasi si ca asa ca prin miracol, a aparut prima celula, ca un ceas desteptator care incepe sa sune din propriu instinct, sau ca un manifest al unui exces de personalitate.

Nimic nu se naste din el insusi, nimic nu apare din nimic. Iar daca nu ne este permis sa ne intelegem originile, cum ar trebui sa intelegem pe noi insine? Avem nevoie de un trecut in aceiasi masura in care avem nevoie de un viitor. Pentru a exista, pentru a deveni, avem nevoie de un punct de plecare, o constiinta a trecutului nostru, ca o incarcatura esentiala. Avem nevoie de un trecut al nostru, o definitie acestui experiment numit existenta. Cer cunostinta obiectivului care se vrea a fi demonstrat de catre Marele Cercetator. Mi-e absolut imposibil sa continui asa. E ca si cum as dansa de unul singur cu credinta ca ai pe cineva alaturi, tinandu-te de mana. Ce se va intampla daca te impiedici? Cine te va prinde? E drept ca nimicul e foarte comod. Ai intotdeauna unde sa cazi.

vineri, 5 februarie 2010




Fragment
"O opera se naste dintr-o sete de autodistrugere si se cladeste pe ruina unei vieti." (Emil Cioran-"Ispita De A Exista")

Iarasi am senzatia aceea absurda de Stop Cadru-Reluam in care aud replicile comentate de regizor, care incearca din rasputeri sa te puna pe tine, cretinul, din nou in tema cu ceea ce ar trebui sa transmiti, dar evident esti un incapabil.
“Atunci, de ce naiba m-ai ales pe mine?!”
Apare vocea pe fundal, care imi descrie actiunile; un soi de narator omniscient, avand stupidul rol de a umple acel spatiu gol dintre scene si care creeaza conectivitatea intre ele – de parca nu ar fi destul de evidenta.
“ Se asezà la birou, tulburat. Evenimentele din ultima perioada ii lasaserà acel sentiment de neputinta, constiinta faptului ca indiferent de cat s-ar impune, globul se va roti mereu in aceiasi directie.” Aceiasi voce plata a buletinelor de stiri, care nu aduce niciun plus evenimentelor, deja impresionante prin existenta lor.
- Da ce naiba, nu am nevoie de astfel de remarci pe fundal! Stau bine si in liniste. Ce face cinematografia din oameni. “Viata bate filmul!” – e pe dracu!
Trebuie sa ma concentrez, e clar ca asa nu mai pot continua! Sunt destul de barbat cat sa iau o decizie. Trebuie sa pun piciorul in prag. Lucrurile numai pot continua in ritmul asta. Cat de prost sunt, cate-am inghitit… Maine merg la ea, ii spun tot ce cred. Tot… TOT! Si pana la urma e mai bine sa o termin. Sa sufere, merita!
Deja imi lipseste. Doamne, cat o iubesc… Nu stiu sa respir fara ea. Cat de patetic! Jur, cand am vazut-o prima oara, am simtit dorinta de a o avea. Nu, nu fizic, sau mai corect, nu pur fizic. Voiam sa o stiu a mea. Mi-o imaginam in casa, in timp ce gatea, in timp ce isi calca rochia ei rosie, in toate locurile in care imi promisesem sa ies cand o voi intalni . La restaurantul din centru, cu terasa ampla sub copaci, stand tacuti pe banca mea din Unirii, pe care nu o imparteam niciodata cu nimeni, caci daca se apropia careva, ii raspundeam sec: “ Nu, nu, imi pare rau, dar astept un grup de prieteni…” sau inca si mai ciudat, in biblioteca. Imaginea ei printre rafturile de carti, parfumul veacurilor cumulat fiecare volum, privirea ei alunecand peste randuri si eu, inmarmurit, uitand sa mai respir.
Eram in primul an la facultate. Primul an! Ea mergea la mai toate cursurile. Eu mergeam pentru ea. Uneori ajungeam mai tarziu si nu gaseam libere decat primele randuri. Ma asezam, dar ramaneam mai tot timpul semi-intors cautand-o cu privirea in multime. Procesul nu dura prea mult, caci nu era tocmai greu de observat. Avea un aer de om responsabil cu care se tin lungi tratative de pace. Asculta tot cursul cu ochii atintiti la profesor, sorbindu-i fiecare cuvant: “uita-te la ea, ce o face oare atat de motivata” ma tot intrebam curios. Imi placea sclipirea ochilor ei desi imi dadea uneori senzatia ca sunt in plus acolo, ca in realitate, proful ii vorbeste doar ei, iar pentru ea, noi restul facem parte din decor. Frustrant! Dar avea un farmec nimicitor! Nu era o frumusete remarcabila. Se detasa prin altceva, e ca si cum as fi incercat sa o categorisesc dupa niste norme care isi pierd sensul in contextul ei. Nu incerc sa sustin aici ca frumusetea, e relativa. EA dadea un alt sens acestui cuvant, prin tot intregul ei, prin tot ceea ce facea, tot ceea ce o reprezenta. Obsevasem ca nu eram singurul acaparat de misterul pe care il emana, dar asta nu conta catusi de putin, din moment ce, oricum nu reactiona. Parul ei negru intens, buzele care ii descriau o gura mult prea mare, pometii, nasul, toate astea faceau parte dintr-un cadru unic. Nu incerc sa spun ca pentru mine era frumoasa, ca asa o vedeam, ea era fara indoiala, doar ca era o frumusete iesita din tipare. Intorci privirea dupa ea pe strada, fara sa stii exact de ce; e o putere care te acapareaza, care te intriga. Era un mix controversat intre un copil inocent care crede in miracole, care rade cu tot sufletul si femeia responsabila care lupta pentru a-si atinge cele mai inalte teluri!
O regaseam in ea, uneori, pe mama. Imi dau seama ca asta suna foarte comercial, baietelul care crescut mare isi cauta mama in viitoarele partenere. Poate e natural sa se intample asa, sa iti doresti asta, eu spun drept, nu am gandit-o niciodata pana sa o intalnesc pe ea. O asociam cu mama, involuntar, si mai cu seama o revedeam intr-o anume ipostaza. Imi amintea de mama, cand venea de la clubul de tenis. Cum iesea invingatoare mai de fiecare data, ii dadea un aer de semizeu, care efectiv umplea incaperea de lumina. Am atat de clara imaginea aceea a ei, cand intra pe usa, purtand o pereche de pantaloni scurti de roz pal, un tricou si o bluza alba atarnata pe umeri si cu geanta cu rachetele in mana. O lasa grabita, si sarea sa ma ia in brate. Ma saruta grabita pe amandoi obrajii, apoi pe frunte.
- “Stii cat e ceasul, nu? Sper ca ti-ai terminat toate temele pana la ora asta, in 5 minute sunt la tine in camera sa verific!”
- “Dar mama, astazi…”
- “Alexandru, stii bine ca in contextul asta nu exista spatiul alocat plangerilor, nemultumirilor si asa mai departe. Te rog foarte mult!”
La urma urmei, o spun acum foarte obiectiv, modul ei de a fi m-a adus aici. Indubitabil. In acelasi timp, impulsivitatea, ritmul ei hiperactiv, caracterul coleric, m-a lasat mereu, un pic mai in umbra. Nu, nu fata de ea, ci in confruntarea cu universul exterior. A dezvoltat in mine, o parte timida, tacuta, supusa. Si acum o resimt, dar reusesc sa o ascund, sau cel putin sa o controlez. Cioran spunea ca timiditatea e o conditie a profunzimii. Mi-a placut asta.