22. Zic douazeci si doi de ani. E mult, e putin? Nu as sti sa spun. De fapt, depinde de sistemul de referinta la care te raportezi. Si apoi, sa astepti douazeci si doi de ani, devine la un moment dat frustrant. Te napadesc intrebarile, indoielile. “Fac bine ce fac? Are rost?”
De fapt, cea mai acuta intrebare e: “ Ce caut eu aici?”
Oare exista un CINEVA care sa imi poata oferi raspunsurile juste tuturor intrebarilor mele? Daca e sa ma gandesc la proportii, as zice ca din apoximativ sase miliarde de persoane, se prea poate sa fie cineva, undeva… Daca nu, privind si mai amplu, m-as putea raporta la intregul univers si tot ce ramane dincolo de el. Si atunci, care ar fi planul A? Sa adresez intrebari tuturor, sa fac o lista, sa nu imi scape careva? Si la ce bun, oricum zilele imi sunt numarate…
Suntem atatia- si cu toate astea ramanem la fel de singuri. Noi cu noi. Si Terra tocmai a incetat sa se roteasca. Un stop cadru perfect.
Mi se pare mai mult decat stupid sa cred ca lumea asta a plecat din ea insasi si ca asa ca prin miracol, a aparut prima celula, ca un ceas desteptator care incepe sa sune din propriu instinct, sau ca un manifest al unui exces de personalitate.
Nimic nu se naste din el insusi, nimic nu apare din nimic. Iar daca nu ne este permis sa ne intelegem originile, cum ar trebui sa intelegem pe noi insine? Avem nevoie de un trecut in aceiasi masura in care avem nevoie de un viitor. Pentru a exista, pentru a deveni, avem nevoie de un punct de plecare, o constiinta a trecutului nostru, ca o incarcatura esentiala. Avem nevoie de un trecut al nostru, o definitie acestui experiment numit existenta. Cer cunostinta obiectivului care se vrea a fi demonstrat de catre Marele Cercetator. Mi-e absolut imposibil sa continui asa. E ca si cum as dansa de unul singur cu credinta ca ai pe cineva alaturi, tinandu-te de mana. Ce se va intampla daca te impiedici? Cine te va prinde? E drept ca nimicul e foarte comod. Ai intotdeauna unde sa cazi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu