-Stii ce ma gandeam zilele trecute? Eu nu am fost niciodata o persoana foarte curajoasa. M-am temut de esec, de hohotele celorlalti vazandu-ma esuand… Am luptat mereu sa fiu cea mai buna, tocmai pentru asta. De cele mai multe ori am ales sa stau pe margine si sa-i privesc pe ceilalti. Si cate nu mi-au fugit printre degete urmand calea asta sigura, foarte reconfortanta.
Tin minte ca eram singura care nu indraznea sa se urce pe casa cand planul era sa ne umplem burtile de cirese. Imi ziceau "Caine scarbos, aduna de pe jos…" . Nu ma leza foarte mult. La urma urmei ce ma interesa era sa ajunga si la mine cirese. Si ajungeau, slava cerului cu crengi cu tot.
Foarte greu am reusit sa imi sustin o parere. De fapt foarte greu am ajuns sa am una. Eram mereu cea care raspundea cu "nu stiu ce sa zic, tu ce crezi?". Invatasem atat de bine sa dau doar raspunsurile sperate, intuite de interlocutor incat multa vreme nu am stiu cine sunt de fapt. Ma modelam atat de natural incat mi se parea ca acolo eram eu. In realitate eram doar o reflexie a celuilalt in mine.
Nu stiu cum ajunsesem in stadiul ala. Nu imi dau bine seama care au fost cauzele, sau in ce context capatasem efectul asta cameleonic. Drept e ca un pic mi-a ajutat. Si cu toate astea parca as fi preferat sa nu fi trecut prin stadiul ala.
Si acum la primul contact, in primele 10 min tind sa fac la fel… sa fiu ceea ce celalalt vrea ca eu sa fiu. Evident, nu de fiecare data, nu cu toti. Sunt persoane a caror parere conteaza, sau care conteaza…si atat. Imi place sa surprind, imi place expresia aceia a fetei care spune un " WOW, tu chiar ai stat ascunsa in visele mele pana acum!" . Evident, ma plictisesc repede. Un pic pentru ca e un miraj, un pic pentru ca stiu ca ceea ce am devenit e deja mult mai spectaculos decat creatia unei imaginatii nu foarte interesante.
Si ca veni vorba de copilarie, uite, imi lipseste fericirea aceea a sufletului dezgolit, lipsa oricarei constientizari a tragediilor din jur si mai ales multumirea absoluta fata de ceea ce aveam. Eram fara doar si poate un copil norocos. Nu imi puteam dori nimic mai mult. Cel mai frmos brad de Craciun din cartier. Aveam si scrisoare de la Mos Craciun, scrisa cu mana lui, in original, adresata mie. Aveam cele mai frumoase jucarii, in prima zi de scoala eram cel mai frumos imbracata. Aveam pantofi din lac rosii. Realitati incontestabile, pretindeam. Sentimentul asta nu m-a tinut insa prea mult. Trezirea a fost relativ brusca, dar am ales sa ma fac iarasi ca ploua, sperand ca lucrurile vor reveni cumva la normal. Asta nu s-a intamplat, dar in schimb, m-am departat tot mai mult de universul acela ideatic, uitandu-l definitiv. Mi-am dat seama ca nu eram nici pe departea vreo norocoasa, ca oricat m-as lupta sunt lucruri care odata stricate nu se mai pot repara sau schimba. Piesele astea unice, irecuperabile, m-au fragmentat in decurcul anilor incat incepusem sa vad toate numerele cu virgula. Mi-am dat seama ca nu e cum ne invata la scoala, ca intre 1 si 2 e distanta mare. Cam de-un infinit. Imi dau seama ca am inca o mie de temeri care greu imi vor fi vindecate. Ca teama de a ramane singura sau ca teama de a nu putea fi fericita cu adevarat.
Sunt lucruri care nu se pot cumpara. Si mai trist, daca pentru toate exista un pret, sunt lucruri care nu se mai comercializeaza. Ca miliardele de specii disparute de pe Terra. Stim ca au existat, stim pana si in ce perioada au existat, dar indiferent de cat de autentic e DNA-ul lor, a le readuce ca si forme de viata e imposibil. Si chiar daca ar fi posibil, cati dintre noi si-ar permite un laborator de ultima generatie si totea geniile care sa-si stoarca neuronii pentru toata tarasenia. Eu as zice s-o lasam balta, in tot optimismul meu. M-ai pierdut? Incercam doar sa iti subliniez faptul ca oricat m-as da peste cap vor ramane ramane goluri care nu se vor putea acoperi. un fel de gauri negre. Sper cu adevarat sa nu ma absoarba de-a binelea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu