Imi dau sema ca de la bun inceput tot ceea ce am facut e sa caut in cei din jur lucrurile care imi lipseau. Oare doar de-asta ne facem prieteni? Oare doar de-asta alegem sa ne indragostim?
Ma gandesc ca de fapt, e mai placut sa vezi relatia ta cu cei din jur drept un manifest al sentimentelor pe care le nutresti, al senzatiilor pe care ti le inspira, dar ma tem ca nu e chiar asa. Stiu foarte bine ca nimeni nu face nimic fara sens. Fara sens, adica fara un scop precis caruia sa i se dedica. Ma tem ca relatiile de dragul de a le avea nu au existat niciodata. E doar nevoia noastra de atentie, de afectiune, nevoia de a te simtit deosebit. Macar si doar pentru o singura persona.
E drept ca multi profita de acest detaliu, la fel cum multi se lasa prinsi mai mult decat ar trebui de aceste nevoi, care pana la urma sunt exagerat de naturale.
Intotdeauna am gasit slabiciunea unei persoane o caracteristica a calitatii lui de om, de simplu om… Nu ii poti cere sa o ascunda, oricat ti-ai dori sa nu o vezi. Cum nu ii poti cere sa fie supraom. Conceptul nihilist, al omului lipsit de slabiciuni, temeri, nevoi afective…fara profunzime sau sensibilitate, asa cum l-am perceput eu, e gresit de la bun inceput. E gresit sau mai exact absurd. Pentru ca dincolo de ceea ce vream sa parem, dincolo de imagini, jocuri, ramanem doar ceea ce suntem. Si suntem slabi, incapabili sa supravietuim unei vieti in singuratate. Nu vorbesc de supravietuire in sens fiziologic, vorbesc de ceea ce ii trebuie unui om pentru A FI. Insasi dorinta lui Nietzsche de a scrie o carte subliniaza nevoia lui de apreciere, de acceptare. Da, era un manifest, dar nu atat impotriva crestinismului cat al sau personal, ca un strigat disperat confruntandu-se cu teama de singuratate.
Ma regasesc totusi intr-un context destul de ambiguu. Pana unde poate sa duca nevoia unui om de se simti peste gloata?!
Pana unde poti merge din dorinta de a te descoperi prin ceilalti, de a gasi confirmari tuturor credintelor si viselor tale.
Mi se intampla uneori sa dau peste oameni care ma privesc ca si cum ai fi punctul de reper in acest univers. Originea. Sensul.
Ca si cum totul incepe si se sfarseste cu mine. Si ma opresc. Ma opresc tocmai pentru ca senzatia pe care mi-o confera aceasta poveste e unica. A fi iubit e sinonim cu a fi fericit. Nu am spus deplin fericit, dar e fara doar si poate o conditie “sine qua non” a acestei stari. Nu am invatat sa trec pe langa un om care ma priveste drept raspunsul tuturor intrebarilor sale, chiar daca, eu nu l-as fi observat niciodata, chiar daca pentru mine e doar un oarecare. Devine un oarecare cu o constanta in plus. E o constanta care nu schimba cu nimic rezultatul final, pentru ca tinde la zero. Pentru ca e o cantitate neglijabila daca nu pleaca si de la tine. Si atunci care e de fapt raspunul meu. Ma opresc, privesc cateva clipe, ma incarc cu toata caldura pe care mi-o degaja, pentru ca mai apoi sa imi continui drumul. Drumul spre acea mare descoperire a fericirii depline,si asta pentru ca am ales de mult. Compromisul nu-si va avea niciodata rostul in povestea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu